Think for yourself! It helps.

De ce nu suntem constienti?

Intr-o zi frumoasa de primavara am decis sa ies din casa sa imi cumpar un tort. Cand liftul a ajuns la parter nu eram deloc convins ca am incuiat usa, asa ca m-am intors sa verific. O incuiasem. Am coborat din nou. Undeva in fata blocului mi-am dat seama ca plecasem in papuci dar mi s-a parut prea complicat sa ma mai intorc. La supermarket nu gaseam deloc tort asa ca am intrebat la casa. Vanzatoarea a avut un moment de ezitare dupa care a inceput sa tipe la mine. Nu intelegeam deloc de ce o suparasem asa tare dar era clar ca toata lumea se uita la mine si imi era foarte rusine. Cu 10 secunde inainte parea ca nu era nimeni la coada dar acum, nu stiu de unde, aparusera o gramada de oameni iar pe majoritatea ii cunoasteam din liceu. Un prieten foarte bun care statea langa mine la coada mi-a explicat ca oamenii se grabesc si oricum aici la supermarket nu au tort iar toata lumea stie asta. Mai mult mi-a amintit ca eu nu mai mananc dulce de o luna. Cand am auzit aceasta veste inspaimantatoare m-am trezit brusc.

Toti suntem obisnuiti cu nivelul de inconstienta descris de mine mai sus. Face parte din viata de zi cu zi (sau mai bine spus – de noapte cu noapte). Dar se intampla rar sa punem lupa pe inconstienta noastra. Sa ne gandim ce anume nu patrunde in partea nobila (sa ii zicem rationala) a mintii noastre si mai ales care ar fi motivele. Mie imi plac genul asta de cercetari intelectuale aparent fara scop practic. Doar de dragul de a te gandi la ceva. Trece timpul mai usor astfel.

Creierul este managerul corpului nostru. El comanda tot ceea ce se petrece in corp prin impulsuri nervoase. Iar constiinta e ca o asociatie a actionarilor. Afla concluziile pe care le prezinta managerul si ia decizii strategice (sau cel putin asa ii apare ei). Nu se stie care parte o foloseste pe cealalta dar e sigur ca partea constienta din noi nu are acces la toate informatiile sau mecanismele creierului. De exemplu ceva destul de simplu ca respiratia. Creierul nu ne spune cand trebuie sa respiram, pur si simplu o face pentru noi. Sa devii constient de respiratia ta te va face in mod ironic sa respiri mai greu. E ca si cum prin simpla constientizare a necesitatii acestei actiuni incepi sa o faci mult mai prost. Sau clipitul. Clipitul constient are un efect nenatural si se transforma in semnale de comunicare. Ce sa mai vorbim de actiunea de baza a circulatiei sangelui – cand ti-ai decis ultima bataie a inimii? Iar ca sa revenim la visul meu de la inceput, cine a decis sa ma trezesc? Si mai precis, de ce? Dar e ok, am incredere in creier sa se ocupe de toate aceste operatii plicticoase. Va dati seama ce grea ar fi viata daca ar trebui sa ne ocupam constant de ele? Atatea resurse de atentie ar trebui alocate incat ar fi greu sa mai facem si altceva. De altfel mult mai multe lucruri sunt coordonate inconstient decat ne imaginam. In majoritatea timpului suntem automate inconstiente facand aceleasi lucruri pe care le-am invatat in trecut. Nimeni nu mai e atent la cum se spala pe dinti, cum conduce o masina sau cum tasteaza la calculator (in masura in care a ajuns deja sa le faca foarte bine pana acum). Si de fiecare data cand ne (re)concentram atentia pe aceste activitati in timpul in care le facem ajungem sa le stricam, sa le facem mai prost. Dupa ce creierul nostru invata bine o procedura se descurca sa o aplice inconstient mai bine decat atunci cand e controlat constient. Asta ne face foarte buni la invatare si conserva resursele limitate ale atentiei.

Dar ca sa fim sinceri partile deja invatate nu ne (mai) intereseaza asa tare prin urmare nu ne deranjeaza deloc ca sunt inconstient coordonate. Ce ne intereseaza este lumea din jurul nostru si capacitatea noastra de a o urmari si intelege. Sa fim constienti de mesajele transmise de simturile noastre. Din pacate nici aici nu stam foarte bine. Sa luam vazul de exemplu. Procesul simplificat este urmatorul. Lumina loveste niste celule care transmit mesaje la creier si acesta creeaza o imagine in minte. Dar desi creierul primeste intreaga imagine de care sunt capabili ochii nostri nu o face direct accesibila constiintei. De exemplu poti avea o imagine fulgeratoare a unui sarpe, atat de rapida incat constiinta sa nu o inregistreze. Efectul imediat va fi unul de spaima de neinteles. Nu suntem constienti ca am vazut un sarpe dar in acelasi timp reactionam. Asa ca cei care nu inteleg mecanismul trec aceste evenimente la premonitii. Mai ales cand “vad” cu adevarat sarpele cateva secunde mai tarziu. Dar asta nu e singurul “defect” al vederii. Nu suntem constienti de lucruri extrem de simple precum pata oarba (in mod real nu vedem niciodata o bucatica din imagine) sau imaginea bidimensionala (creierul creeaza lumea 3D automat din imaginile 2D relative primite de la cei 2 ochi). Favoritul meu este conceptul de culoare. Nu e surprinzator ca bluza ta favorita are aceeasi culoare albastra la miezul zilei cat si seara? Cei care fac fotografii stiu ca acest lucru e imposibil data fiind variatia luminii. De fapt creierul ne prezinta mereu o imagine prelucrata (optimizata) a lumii. Mereu bazata pe experienta (ce culoare ne asteptam ca un lucru sa aiba, cat de departe este deobicei un obiect cu aceasta forma etc.) si pe conceptele pe care le avem. Partea cu conceptele e putin mai dificila dar esentiala pentru intelegerea realitatii. Ca doar nu vedem unde electromagnetice ci dimpotriva vedem culori. Sau simtim peretele ca si solid desi e format in proportie mare din … spatiu gol. Cum materia e formata din atomi iar fiecare atom din nucleu, electroni si mult spatiu gol intre ele inseamna ca, proportional, orice exista pe lumea asta e format in mod majoritar din acest spatiu gol. Dar noi nu putem trece prin acest spatiu iar aceasta imposibilitate se traduce prin conceptul de solid. Iar noi suntem obisnuiti sa consideram ca fiind real ceea ce de fapt este doar un concept, un instrument util pentru functionarea gandirii. Dar cum am putea sa consideram lumea daca nu asa? O intrebare pentru altadata.

Ok, poate ca nu intelegem lumea asa cum este ea ci doar tradusa in concepte, insa macar ii intelegem curgerea, ordinea si implicatiile directe. De fapt si aici avem unele mici probleme. Nu recunoastem cauzele multor lucruri ce se petrec in jurul nostru insa nu acceptam aceasta stare de fapt. Asa ca atribuim cauze, fabricam motivatii, construim o poveste logica pentru orice nu intelegem. Ni s-a intamplat tuturor de exemplu sa nu intelegem reactiile celor cu care vorbim. Sa zicem supararea prietenului care tocmai ne povestea de nasterea naturala a copilului sau si aproape imediat tonul sau a devenit rece si intalnirea s-a incheiat abrupt sub un motiv putin probabil. E clar, omul e obosit dupa noptile nedormite din ultima vreme – asta e cauza pe care am gasit-o noi. Dar nu o sa aflam ca, de fapt, in mijlocul povestii sale, pe fata noastra s-a inregistrat o expresie fugara si involuntara de dezgust care a schimbat cu totul relatia dintre noi. Pentru ca nu e usor sa urmaresti cauzalitatea. Iata un exemplu mai impersonal. Evenimentul A produce intotdeauna dupa 3 secunde evenimentul B iar dupa 5 secunde evenimentul C. Fara A, nici B si nici C nu s-ar produce. Si mai mult, B si C nu au nici o legatura, nu impart nimic altceva decat o cauza comuna. Cineva care nu are insa habar ca A exista dar este martor atat la B cat si la C va trage concluzia logica a legaturii dintre ele. E clar ca B il produce pe C. Si nimeni nu va putea sa contrazica aceasta concluzie atata timp cat A nu va fi cunoscut. De altfel cauzalitatea nu este clara nici macar la nivel mental, ca si idee. Ce este de fapt cauzalitatea daca nu succesiunea dintre doua evenimente – cauza si efectul – si cum poti demonstra ca aceasta succesiune este altceva decat o intamplare care se repeta de fiecare data cand esti tu atent? Las un creion din mana si el cade la podea. De fiecare data in 9 incercari. Nu exista nici o demonstratie absoluta care sa certifice faptul ca a zecea oara nu o sa ramana suspendat in aer dovedind ca legile fizicii nu sunt corecte. Si nici nu mai aduc in discutie cauzele multiple ca atunci cand un eveniment este produs de o combinatie complexa de evenimente-cauza. Sau intelege cineva corect ordinea cauzelor succesive produse in lant pana la efectul observat de noi? Daca ne-am dori am putea construi acest lant cauzal? Care de fapt este un arbore invers cu radacina in prezent in punctul in care i-am observat efectul. Este cauzalitatea un fel de statistica mai complicata?

De fapt creierul nostru are niste reguli proprii dupa care recunoaste (atribuie) cauzalitatea si nu prezinta constientului decat concluziile sale. In principal creierul urmareste succesiunea evenimentelor. Daca un om mascat a intrat intr-o banca si apoi dinauntru s-au auzit impuscaturi succesiunea evenimentelor este clara chiar daca nu ai vazut nici o imagine din ceea ce s-a petrecut inauntru. De multe ori nici nu ai nevoie pentru ca lucruri asemanatoare s-au intamplat in trecut si concluziile sunt deja pregatite. Trebuie doar sa faci asociatiile corecte. De exemplu faptul ca omul cel mai vocal intr-un grup este probabil cel care conduce grupul (o preconceptie utila in majoritatea cazurilor). De altfel se intampla prea des sa nu recunoastem cauzalitatea propriu-zisa nici macar atunci cand totul se petrece chiar in mintea noastra. Nu suntem constienti de influentele lumii exterioare asupra sentimentelor si purtarilor noastre (cel putin nu de majoritatea). Stiti experimentul acela in care anumiti studenti au trebuit sa foloseasca intr-o conversatie multe cuvinte specifice batranetii in timp ce alti studenti nu? Iar primii au plecat de la experiment mergand mult mai lent, cu mai multa grija. Niciunul nu a realizat legatura. Puteti sa va imaginati cate astfel de influente inconstiente se abat in fiecare moment asupra micilor noastre decizii?

Totusi daca nu ne controlam actiunile in amanunt, nu suntem cu adevarat conectati la lumea exterioara si nici nu intelegem corect functionarea ei macar avem un tablou exact al istoriei lumii noastre. A ceea ce s-a intamplat cu noi de cand am devenit constienti si pana acum. Fara explicatii perfecte, doar povestea minunata a vietii noastre. Nu-i asa? Din pacate si aici suntem putini defecti. Amintirile noastre nu sunt copii exacte ale trecutului. Si asta dintr-un motiv destul de simplu. Spatiul de stocare nu este destul de mare. Nu este loc in creier pentru un film perfect al trecutului care sa inregistreze fiecare culoare, sunet sau miros. Si chiar daca ar fi loc, efortul cautarii intr-un sistem atat de complex ar fi enorm. Si atunci nu pastram decat reprezentari a ceea ce s-a intamplat. Rezumate si referinte. Tinem minte mai ales amintirile fixate de emotiile puternice. Iar pe scheletul format din esentele amintirilor construim parti din trecut de fiecare data cand avem nevoie sa ne amintim ceva. Amintirea inseamna o recreare a trecutului. Si ca orice imitatie ulterioara ea nu poate fi o copie perfecta. Gresim in privinta a ceea ce ne amintim. Mai interesant este ca de fiecare data cand ne reamintim ceva, imaginea recreata dintr-o esenta este apoi considerata corecta si prin urmare prelucrata iar esenta ei este pusa din nou la pastrate in creier. Asa ca atunci cand o amintire (re)formata este gresita ea este astfel pastrata in creier pentru data viitoare. Cand o readucem in constiinta, amintirea este si mai puternic deformata dar noi nu ne dam seama de asta si deobicei o deformam in continuare. Adevarul este ca nu intelegem cat de mare este gradul de falsitate al memoriei noastre dar nu ne putem abtine sa nu operam ca si cum am fi aparate perfecte de redare a istoriei noastre personale. Pentru ca altfel ar trebui sa ne punem intrebari asupra oricarui detaliu al actiunilor noastre. Oara e corecta amintirea prin care daca apas pe pedala asta masina o sa franeze? Stopul s-a schimbat in rosu si pietonii au inceput sa treaca; oare este acesta momentul sa dezbat raspunsul la aceasta intrebare?

Se pare ca nu facem nimic cu adevarat bine dar macar putem stii cine suntem. Avem o identitate unica si irepetabila de care suntem siguri. Sau aproape siguri… relativ siguri…. well, stie cineva cu adevarat cine este? Nimic din noi nu se pastreaza de la nastere la moarte. Nici o bucatica fizica. Si atunci ce este acest eu care pare sa ramana constant de-a lungul unei vieti? Sufletul? Sufletul este un concept, nu o realitate. Chiar si pentru cei care cred in suflet el nu este parte din aceasta lume materiala. Dar asta e o poveste pentru alta data. Mai aproape de spiritul rational al povestii noastre de pana acum este intrebarea: de ce suntem atat de siguri ca in fiecare dimineata in care ne trezim suntem aceeasi persoana care a adormit in seara anterioara? De ce suntem siguri ca ne pastram identitatea de fiecare data cand trecem printr-o pauza de constienta? Sau chiar atunci cand gandurile noastre au luat-o razna cateva minute in timpul in care interlocutorul ne plictisea cu o poveste personala, de ce credem, cand atentia la prezentul imediat ne revine, ca nu am pierdut nimic din ceea ce eram (ganduri, amintiri, idei). O gramada de intrebari. Un raspuns relativ simplu ar fi ca memoria asigura identitatea. Atata vreme cat memoria noastra e coerenta avem si o identitate similara. Coerenta memoriei inseamna de fapt coerenta unui nor informatic aflat in creierul nostru. Acest nor care se misca lent din punct de vedere temporal suntem noi. Pe masura ce avansam temporal unele conexiuni dispar si se creeaza altele. Insa norul in sine ramane persistent si ne asigura identitatea. Eul nu este altceva decat un alt concept care ne ajuta sa intelegem o realitate care este de fapt mult mai ciudata. Dar oare daca eu nu ma mai recunoasc si nu mai stiu cine sunt asta inseamna ca nu mai sunt acelasi om care eram cu ceva timp inainte? Prietenii mei nu o sa imi mai spuna la fel cand o sa se refere la mine? Am o identitate (re)cunoascuta de mine insumi si o alta (re)cunoscuta de cei din jur, Si sunt ele oare doar imagini palide ale unei identitati absolute si universale care si-a lasat urma asupra lumii sau sunt doar creatii din fum care sa explice mai bine realitatea haotica a existentei?

Am decis sa las la sfarsit momentul inconstientei repetitive si uzuale – Somnul. Aici situatia e putin speciala pentru ca in somn se intampla sa visam iar visul este si el o forma de constienta. Problema este ca nu stim ca dormim, nu suntem constienti de nivelul nostru de constienta. Cum am putea stii ca visam fara a iesi din vis si a vedea aceasta lume din afara. Asa ca e posibil sa visezi chiar acum. De unde stii ca nu e asa? Nu ai cum sa afli decat daca se intampla sa te trezesti. Si odata ce te-ai trezit de unde stii ca nu ai visat ca te-ai trezit? Daca toate semnalele pe care le interpretam ajung direct la creier de ce suntem atat de siguri ca ele vin de la ochi, urechi, nas si piele cand poate ochii sunt inchisi, urechile blocate, nasul infundat si pielea transpirata. Povestea asta poate fi dusa putin mai departe. De ce suntem atat de siguri de realitatea acestei lumi? Fie ea lumea reala sau lumea viselor noastre elaborate. Oare realitatea asta exista? Lumea din jurul meu si voi impreuna cu ea? La toate dovezile pe care le am ar putea foarte bine ca tot ce exista sa fie creierul meu intr-un laborator extraterestru de cercetare conectat la niste aparate futuriste. De acolo imi vin toate senzatiile. Pare ca am maini pe care le misc, ochi cu care vad, urechi cu care aud insa de fapt impulsuri electrice ii transmit creierului meu o minciuna. Am iluzia realitatii, a autocontrolului si a intelegerii de sine. Si ce e cel mai trist este ca nu am nici o cale de a iesi din ea. De a rupe vraja si a iesi din pestera. De a ma trezi. Nu exista decat un singur drum – inainte prin viata pana cand constiinta asa cum o inteleg eu va disparea brusc si nu va mai reveni. Si atunci … intreaga lume va inceta sa mai existe.

Spread the love

Leave a Reply

Your email address will not be published.